Astazi am pregatit pentru domniile voastre si pentru sufletul meu un amestec bordelez. O melanjada de clisee pe care toti blogarii le aplica pentru a obtine trafic si pentru a strange armate de fani care sa sustina o cauza, un crez, un ideal de cacat pentru ca simt nevoia sa fie manipulati si sa li se spuna ce tre'sa gandeasca. Ostap, this goes out for you, hommie. Da, Ostap si'a descoperit o noua pasiune, graficele. Pe care le urmareste constant ca sa vada de unde de la locu' 5670392803 pana la locu' 43345635 a ajuns blogu' lui in ze list. Ca acuma e al lui mai nou de cand am intrat eu si'am scris 3 rahati, s'a dus traficu'n slava cerului, e euforic, ii tremura mainile de nici laba nu mai poate sa faca. Si ma fute la cap cu asta. Cica isi doneaza un coi daca'n doua saptamani nu intram in primii 5000. Io sper numa ca sperma lu' Ostap sa nu se'ntalneasca cu ovarele imbecilei aleia de'a zis ca si le doneaza acu' ceva timp, o bruneta cu tatele la vedere prin Libertatea, Tonciu daca nu ma'nsel, ca si'asa e tara asta plina de ratati.
Booon. Revenind.
Sunt blogari care simt nevoia sa'si verse spleen'ul existential pe blog, simt nevoia de consolare, de empatie, sa stoarca lacrimi de la pizdulici in speranta c'or fute si ei ceva. Ceva de felu' urmator:
Azi eram foarte fucked up.
Imi cer scuze, nu pot sa plagiez intocmai, da' ideea e tot ce conteaza. Deci eram fucked up. De futai nu'mi ardea, nu pentru ca nu vroiam in mod special, ci pentru ca n'aveam ce c'o ard zi'lumina pe net, am un job de cacat si n'aveam chef sa ma machiez si sa ma spal la subrat ca sa impresionez pe cineva. Pentru ca nu mai simt demult nevoia sa impresionez pe nimeni. Eu sunt ceea ce sunt. Si m'am consolat cu ideea ca sufar de autosuficienta. Am iesit doar sa'mi iau pantofi, abonament ratb si sa ma uit la lumea mediocra de pe strada. N'ati incercat niciodata sa va uitati la oamenii de pe strada si sa'i priviti detasat de undeva de sus ca apoi sa va imaginati ca fiecare are povestea lui nespusa si ca daca ai putea sa asculti ce gandesc ai asurzi si'ai innebuni pe loc? Ar fi o scena demna de romanele lui Kafka. Un teatru absurd.
Pula, n'am citit decat Procesu' lu' Kafka din care am inteles fix nimic, da' mi'a placut. In mod normal la faze d'astea se sesizeaza vreo cativa inteligenti sa dea cinspe sute de commenturi "căcare băăăă, tu habar n'ai ce scrie Kafka de'l asociezi cu teatrul absurd". Ceea ce este perfect adevarat. E strategie de marketing. Si merge. Aia cu povestea oamenilor de pe strada e un cliseu de mare impact la pizde.
In timp ce mergeam armonios pe strada cu noua mea pereche de pantofi preferata si contemplam azuriul cerului si pasarile si povestile cu chip uman care se derulau pe podiumul stradal eram in deplina armonie cu pizda ma'sii si alte cacaturi profund metafizice, (da bine sa zici metafizice chiar daca n'are legatura cu nimic) soarta/ destinul/ karma, imi aduce'n cale o veche cunostinta. Cu care ma stiu de 13, da, 13 ani, fatalitate! si cu care nu m'am mai vazut de fro 6. Era neschimbata. Drept pentru care i'am zis "fai, esti neschimbata". Ea mi'a raspuns: "si tu la fel". Aici e punctu' culminant, intorsura Buzaului, momentu' in care rezonezi cu autorul: MI'AM DAT SEAMA CA MINTE. Dupa care urmeaza o dezbatere asupra notiunii de timp, de spatiu, asupra conditiei umane si mai urmeaza niste fraze care contin "paroxism". Paroxismu' e tata lor. Paroxismu' are efect pavlovian. Into'deauna. Strategie de marketing, cum ziceam.
Mi'e lehamite si dau ochii peste cap.
Restu' urmeaza sa urmeze ca aveam senzatia ca n'o sa ma'ntind.
Booon. Revenind.
Sunt blogari care simt nevoia sa'si verse spleen'ul existential pe blog, simt nevoia de consolare, de empatie, sa stoarca lacrimi de la pizdulici in speranta c'or fute si ei ceva. Ceva de felu' urmator:
Azi eram foarte fucked up.
Imi cer scuze, nu pot sa plagiez intocmai, da' ideea e tot ce conteaza. Deci eram fucked up. De futai nu'mi ardea, nu pentru ca nu vroiam in mod special, ci pentru ca n'aveam ce c'o ard zi'lumina pe net, am un job de cacat si n'aveam chef sa ma machiez si sa ma spal la subrat ca sa impresionez pe cineva. Pentru ca nu mai simt demult nevoia sa impresionez pe nimeni. Eu sunt ceea ce sunt. Si m'am consolat cu ideea ca sufar de autosuficienta. Am iesit doar sa'mi iau pantofi, abonament ratb si sa ma uit la lumea mediocra de pe strada. N'ati incercat niciodata sa va uitati la oamenii de pe strada si sa'i priviti detasat de undeva de sus ca apoi sa va imaginati ca fiecare are povestea lui nespusa si ca daca ai putea sa asculti ce gandesc ai asurzi si'ai innebuni pe loc? Ar fi o scena demna de romanele lui Kafka. Un teatru absurd.
Pula, n'am citit decat Procesu' lu' Kafka din care am inteles fix nimic, da' mi'a placut. In mod normal la faze d'astea se sesizeaza vreo cativa inteligenti sa dea cinspe sute de commenturi "căcare băăăă, tu habar n'ai ce scrie Kafka de'l asociezi cu teatrul absurd". Ceea ce este perfect adevarat. E strategie de marketing. Si merge. Aia cu povestea oamenilor de pe strada e un cliseu de mare impact la pizde.
In timp ce mergeam armonios pe strada cu noua mea pereche de pantofi preferata si contemplam azuriul cerului si pasarile si povestile cu chip uman care se derulau pe podiumul stradal eram in deplina armonie cu pizda ma'sii si alte cacaturi profund metafizice, (da bine sa zici metafizice chiar daca n'are legatura cu nimic) soarta/ destinul/ karma, imi aduce'n cale o veche cunostinta. Cu care ma stiu de 13, da, 13 ani, fatalitate! si cu care nu m'am mai vazut de fro 6. Era neschimbata. Drept pentru care i'am zis "fai, esti neschimbata". Ea mi'a raspuns: "si tu la fel". Aici e punctu' culminant, intorsura Buzaului, momentu' in care rezonezi cu autorul: MI'AM DAT SEAMA CA MINTE. Dupa care urmeaza o dezbatere asupra notiunii de timp, de spatiu, asupra conditiei umane si mai urmeaza niste fraze care contin "paroxism". Paroxismu' e tata lor. Paroxismu' are efect pavlovian. Into'deauna. Strategie de marketing, cum ziceam.
Mi'e lehamite si dau ochii peste cap.
Restu' urmeaza sa urmeze ca aveam senzatia ca n'o sa ma'ntind.
