Ce am de gând să-nşir acum nu e nici nou, nu e nici wow. E doar pe-nţelesul tuturor, fără fiţe inutile şi exagerări.
Ziceam deunăzi că m-am îngrăşat. Nu oripilant de mult, nu brusc neapărat cât simţitor-vizibil. Şi să fiu a naibii dacă regret vreo secundă procesul prin care s-a-ntâmplat rezultatul. Nu, nenică. Nicidecum. Nu regret nici o piţă de la doişpe noaptea, nici un dubluciz, nici un ţambal de coaste. De ce? Pentru că-s gurmandă. Îmi place mâncarea de nu mai pot. Am trăit senzaţii mai complexe în faţa farfuriei decât în faţa pulii. Şi nu m-abţin nici de la una nici de la cealaltă. Frate, caloriile acum, părerile de rău mai târziu. Pot să trăiesc mulţumită aşa fără remuşcări.
Ce mă scot pe mine din sărite sunt oamenii care-ncep să-şi trăiască drama în faţa meniului: "vai, aşa aş mânca o ceafă de porc cu cartofi prăjiţi şi clătite la sfârşit şi-o cola, ooo, de când n-am mai băut o cola, dar lasă o să-mi iau un piept de pui la grătar". Băi, monologu' ăsta e ceva intim pe care tre-să-l ai tu cu persoana ta în momentu' în care te-ai decis să slăbeşti sau să nu te mai îngraşi. Lasă făţărnicia şi victimizarea la uşa crîşmei şi ori intri împăcat cu ideea, ori te declari învins şi te simţi bine direct proporţional cu depresia de după. Pe care o ai acasă cu o ciocolată în mână, nu de faţă cu prietenii. Ca să nu mai vorbim că pieptul de pui la grătar e cel mai searbăd, cel mai sec, cel mai plicticos şi fără substanţă, fără personalitate şi prestanţă şi gust, fel de mâncare. Orezu' fiert se simte ruşinat în faţa pieptului de pui la grătar.
O altă categorie de oameni jenanţi sunt pizdele. Te-ntâlneşti cu nişte oameni printre care nişte pizde. Tu-ţi comanzi mâncare şi băutură, ele-şi comandă iarbă cu apă plată sau freş. Înduioşător de moartea căprioarei. Şi dacă ar fi doar atât, n-ar fi panică. Dar nu, nuuuu. Ele simt nevoia să scoată-n evidenţă faptu' că deşi nu arată ca nişte vaci, au fix comportamentul si obiceiurile specifice: "dragă, ştii că m-am apucat să ţin dieta... ", discuţie întinsă pe vreo juma de ora sau două feluri de mîncare asezonată cu tras de aripioare, strâns de coapse pentru a dovedi lipsa celulitei şi alte gesturi care pe mine mă-ngreţoşează mai mult decât muscaua. Fă, poartă discuţia asta-n faţa oglinzii, că oricum nu interesează pe nimeni. Eu sunt într-o crîşmă cu prietenii mei. Ne e foame, ne e sete şi ne-am comandat de mîncare şi de băut. Dacă tu ai de gând să ţii o prelegere despre beneficiile gazonului comestibil, du-te-n pulamea-n pădure sau pe imaş la păscut şi adăpat în turmă organizată cu celelalte vaci, fă o transhumanţă şi scuteşte-ne pe noi restu' de oameni normali cu burta, celulită, şunci şi poftă de mâncare de pizma ta vizibilă.
M-am aflat de ceva ori în companie majoritar masculină. Eu cu încă o fată. Care probabil arăta infinit mai bine decât mine şi a fost şi apreciată conform. Când ne-am aşezat la masă, rolurile s-au inversat între noi două sau între mine şi ele. Simplu, pentru că fiind gurmandă ştiu cam ce-nseamnă fiecare fel de mâncare, stiu ce-i ăla pfeffersteak, şi mai ştiu că tristeţea aia de salată se pronunţă Sizăr şi nu Cezar, că nu-i salată de câine şi niciodata n-am să trimit chelneru'napoi cu biftecu' tartar să mi-l aducă făcut la grătar. Şi nu-s zgârcită cu mine. Am ieşit să mâncăm, am suficienţi bani cât să-mi plătesc nota. N-am, nu ies, pentru că vreau să comand ce-mi place, nu să stau ca la ora de algebră să-mi calculez banii, să fac permutări de 7 luate câte 2 de aşa manieră, încât să-mi ajungă ori de ardei ori de smântână, că la sfârşit n-am de şpagă.
Am observat astfel că bărbaţii indiferent de vârstă, educaţie şi rasă se simt mult mai relaxaţi în compania unei femei care ştie să aprecieze o mâncare bună, care se bagă la un ciolan cu fasole şi-o halbă de bere nefiltrată d-un chil, decât în compania uneia care stă şi-şi face calculul din vârful genelor la boabele de porumb din farfurie şi soarbe delicat din paharu' cu apică. Iar majoritatea femeilor sunt ipocrite. După ce declamă că ele s-au săturat cu 3 fire de iarbă, după ce-au ieşit pe uşă, încep să scormone-n geantă în căutare de biscuiţi şi covrigei. Da' stai fă la masă şi mănâncă omeneşte, bucură-te de companie, d-un pahar de vin, d-un fel de mîncare. Chiar dacă nu poţi tot, asta e, ţi-ai făcut plăcerea, oricum îl plăteşti, poţi să ceri restu' la pachet.
Problema următoare e cea a vestimentaţiei. Recunosc sincer că de când m-am îngrăşat, am învăţat să mă îmbrac. Cu durere-n adâncul sufletului şi al contului de salariu am fost să-mi cumpăr haine care să arate decent pe mine. Asta e, m-am destrăbălat, acum plătesc. O femeie slabă se poate îmbrăca aproape cu orice. Şi c-un sac dacă nu se găseşte altceva. Chit că o să aibă prezenţa unui cuier ambulant, nu contează, în conştiinţa generală ea este o femeie slabă deci implicit arată bine. Cu femeile grase nu stă treaba la fel. Daca e ceva care detest la femeile grase, nu e faptu' că sunt ci că o arată ostentativ. Fă, fiinţa lui Dumnezeu, vaca Domnului care eşti, porţi măsura 44, ia-ţi haine măsura 44 sau corespondentul ei, nu ceva cu 2 măsuri mai mici, că arăţi ca un muşchi ţigănesc ştrangulat de şfară. Am văzut chestia asta şi la femeile mai slabe. Bă, trăi-ţi-ar neamu', nu e nimic estetic sau sexi la nişte şunci revărsate peste curea, de dragu' măsurii 36. Şi dacă se poartă mini şi nu-ţi permite silueta, nu purta că nu vreau să rămân oarbă pe vecie iar tu ţinta mişourilor. De exemplu mi-am luat o rochie de dantelă. Pantofi cu toc şi perle? Glumiţi. La rochia aia merg bocancii cu geaca de piele. Nu pentru că ţin io să arăt cât sunt de rebelă, ci pentru că asta-mi place mie sincer să port la ceva general acceptat ca fiind la modă. Bocancii si geaca de piele. La dantelă. Muie Cosmopolitan, eu aşa mă simt bine, şi aşa-mi permit să mă accesorizez la felul în care arăt. Da, e măsura 36 pentru că m-am hotărît să slăbesc şi la vară nu mai găsesc rochia asta. Şi voi slăbi din trei motive foarte obiective. Am haine la care ţin mult şi nu mai încap în ele, haine pe care am cheltuit două căruţe de bani, mă mişc foarte greu şi transpir, chestie pe care o detest cu patimă. Dar jur cu o mână pe roşii şi cu cealaltă pe ardei că n-o să discut vreodată despre diete şi salate.
Ziceam deunăzi că m-am îngrăşat. Nu oripilant de mult, nu brusc neapărat cât simţitor-vizibil. Şi să fiu a naibii dacă regret vreo secundă procesul prin care s-a-ntâmplat rezultatul. Nu, nenică. Nicidecum. Nu regret nici o piţă de la doişpe noaptea, nici un dubluciz, nici un ţambal de coaste. De ce? Pentru că-s gurmandă. Îmi place mâncarea de nu mai pot. Am trăit senzaţii mai complexe în faţa farfuriei decât în faţa pulii. Şi nu m-abţin nici de la una nici de la cealaltă. Frate, caloriile acum, părerile de rău mai târziu. Pot să trăiesc mulţumită aşa fără remuşcări.
Ce mă scot pe mine din sărite sunt oamenii care-ncep să-şi trăiască drama în faţa meniului: "vai, aşa aş mânca o ceafă de porc cu cartofi prăjiţi şi clătite la sfârşit şi-o cola, ooo, de când n-am mai băut o cola, dar lasă o să-mi iau un piept de pui la grătar". Băi, monologu' ăsta e ceva intim pe care tre-să-l ai tu cu persoana ta în momentu' în care te-ai decis să slăbeşti sau să nu te mai îngraşi. Lasă făţărnicia şi victimizarea la uşa crîşmei şi ori intri împăcat cu ideea, ori te declari învins şi te simţi bine direct proporţional cu depresia de după. Pe care o ai acasă cu o ciocolată în mână, nu de faţă cu prietenii. Ca să nu mai vorbim că pieptul de pui la grătar e cel mai searbăd, cel mai sec, cel mai plicticos şi fără substanţă, fără personalitate şi prestanţă şi gust, fel de mâncare. Orezu' fiert se simte ruşinat în faţa pieptului de pui la grătar.
O altă categorie de oameni jenanţi sunt pizdele. Te-ntâlneşti cu nişte oameni printre care nişte pizde. Tu-ţi comanzi mâncare şi băutură, ele-şi comandă iarbă cu apă plată sau freş. Înduioşător de moartea căprioarei. Şi dacă ar fi doar atât, n-ar fi panică. Dar nu, nuuuu. Ele simt nevoia să scoată-n evidenţă faptu' că deşi nu arată ca nişte vaci, au fix comportamentul si obiceiurile specifice: "dragă, ştii că m-am apucat să ţin dieta... ", discuţie întinsă pe vreo juma de ora sau două feluri de mîncare asezonată cu tras de aripioare, strâns de coapse pentru a dovedi lipsa celulitei şi alte gesturi care pe mine mă-ngreţoşează mai mult decât muscaua. Fă, poartă discuţia asta-n faţa oglinzii, că oricum nu interesează pe nimeni. Eu sunt într-o crîşmă cu prietenii mei. Ne e foame, ne e sete şi ne-am comandat de mîncare şi de băut. Dacă tu ai de gând să ţii o prelegere despre beneficiile gazonului comestibil, du-te-n pulamea-n pădure sau pe imaş la păscut şi adăpat în turmă organizată cu celelalte vaci, fă o transhumanţă şi scuteşte-ne pe noi restu' de oameni normali cu burta, celulită, şunci şi poftă de mâncare de pizma ta vizibilă.
M-am aflat de ceva ori în companie majoritar masculină. Eu cu încă o fată. Care probabil arăta infinit mai bine decât mine şi a fost şi apreciată conform. Când ne-am aşezat la masă, rolurile s-au inversat între noi două sau între mine şi ele. Simplu, pentru că fiind gurmandă ştiu cam ce-nseamnă fiecare fel de mâncare, stiu ce-i ăla pfeffersteak, şi mai ştiu că tristeţea aia de salată se pronunţă Sizăr şi nu Cezar, că nu-i salată de câine şi niciodata n-am să trimit chelneru'napoi cu biftecu' tartar să mi-l aducă făcut la grătar. Şi nu-s zgârcită cu mine. Am ieşit să mâncăm, am suficienţi bani cât să-mi plătesc nota. N-am, nu ies, pentru că vreau să comand ce-mi place, nu să stau ca la ora de algebră să-mi calculez banii, să fac permutări de 7 luate câte 2 de aşa manieră, încât să-mi ajungă ori de ardei ori de smântână, că la sfârşit n-am de şpagă.
Am observat astfel că bărbaţii indiferent de vârstă, educaţie şi rasă se simt mult mai relaxaţi în compania unei femei care ştie să aprecieze o mâncare bună, care se bagă la un ciolan cu fasole şi-o halbă de bere nefiltrată d-un chil, decât în compania uneia care stă şi-şi face calculul din vârful genelor la boabele de porumb din farfurie şi soarbe delicat din paharu' cu apică. Iar majoritatea femeilor sunt ipocrite. După ce declamă că ele s-au săturat cu 3 fire de iarbă, după ce-au ieşit pe uşă, încep să scormone-n geantă în căutare de biscuiţi şi covrigei. Da' stai fă la masă şi mănâncă omeneşte, bucură-te de companie, d-un pahar de vin, d-un fel de mîncare. Chiar dacă nu poţi tot, asta e, ţi-ai făcut plăcerea, oricum îl plăteşti, poţi să ceri restu' la pachet.
Problema următoare e cea a vestimentaţiei. Recunosc sincer că de când m-am îngrăşat, am învăţat să mă îmbrac. Cu durere-n adâncul sufletului şi al contului de salariu am fost să-mi cumpăr haine care să arate decent pe mine. Asta e, m-am destrăbălat, acum plătesc. O femeie slabă se poate îmbrăca aproape cu orice. Şi c-un sac dacă nu se găseşte altceva. Chit că o să aibă prezenţa unui cuier ambulant, nu contează, în conştiinţa generală ea este o femeie slabă deci implicit arată bine. Cu femeile grase nu stă treaba la fel. Daca e ceva care detest la femeile grase, nu e faptu' că sunt ci că o arată ostentativ. Fă, fiinţa lui Dumnezeu, vaca Domnului care eşti, porţi măsura 44, ia-ţi haine măsura 44 sau corespondentul ei, nu ceva cu 2 măsuri mai mici, că arăţi ca un muşchi ţigănesc ştrangulat de şfară. Am văzut chestia asta şi la femeile mai slabe. Bă, trăi-ţi-ar neamu', nu e nimic estetic sau sexi la nişte şunci revărsate peste curea, de dragu' măsurii 36. Şi dacă se poartă mini şi nu-ţi permite silueta, nu purta că nu vreau să rămân oarbă pe vecie iar tu ţinta mişourilor. De exemplu mi-am luat o rochie de dantelă. Pantofi cu toc şi perle? Glumiţi. La rochia aia merg bocancii cu geaca de piele. Nu pentru că ţin io să arăt cât sunt de rebelă, ci pentru că asta-mi place mie sincer să port la ceva general acceptat ca fiind la modă. Bocancii si geaca de piele. La dantelă. Muie Cosmopolitan, eu aşa mă simt bine, şi aşa-mi permit să mă accesorizez la felul în care arăt. Da, e măsura 36 pentru că m-am hotărît să slăbesc şi la vară nu mai găsesc rochia asta. Şi voi slăbi din trei motive foarte obiective. Am haine la care ţin mult şi nu mai încap în ele, haine pe care am cheltuit două căruţe de bani, mă mişc foarte greu şi transpir, chestie pe care o detest cu patimă. Dar jur cu o mână pe roşii şi cu cealaltă pe ardei că n-o să discut vreodată despre diete şi salate.
