Am mers ieri cu taxiu', ocazie cu care am aflat ca e meci. Ca joaca "ai nostri" cu Francia. Si pret de vreun sfert de ora am participat cu respiratia intretaiata pentru ca afara era frig si coborisem scarile in graba. Astfel am constatat comentariile incarcate de afectiune materna vecina cu poponareala ale şpicherului pe care nu m'am obosit sa retin cum il cheama. Comentarii facute la persoana I pline de pronume posesive: "vom lupta pana la final", "ai nostri contraataca", "daca ne vom califica", "sa'i ridicam statuie lui Pantilimon", "ne gandim la o noua strategie de aparare". Ma baieti, e un meci, nu batalia de la Rovine. Io nu mi l'am trimis acolo nici pe fi'miu sa'si apere onoarea si tara si nici nu simt nevoia sa'mi arat afectiunea fata de balerinele alea tiganci gelate care'o ard prin cluburi in cantonament sau fac parada prin mass'media. Lasand asta la o parte, cat oi fi io de posesiva si egoista, nu'l simt mai al meu nici pe Chivu, nici pe Rat, nici pe Pantilimon care nu mi'a aparat mie pizda de de'un trib de tigani violatori ci poarta, ca doar era la servici si de'aia e platit, sa joace pe iarba nu s'o fumeze.

Oricum s'a terminat mai mult decat previzibil, citez de pe http://www.informatia-zilei.ro:

"Plecata cu ganduri mari la Paris, nationala Romaniei s-a intors acasa invinsa dupa un meci in care s-a apărat eroic pe Stade de France, dar a terminat in genunchi."
Mi se pare absolut delicios si nu mai necesita adaugiri.